Revista Electrónica: Documentos Lingüísticos y Literarios UACh

Omar Lara
Poeta

Lucian Blaga

 

Lucian Blaga (Lancram, Alba. Rumania. 1895-1961). Poeta, dramaturgo, ensayista, filósofo, traductor. Algunos de sus libros de poesía: Poemas de la luz, Los pasos del profeta, En el gran tránsito, Alabanza del sueño, En la divisoria de las aguas, En los dominios de la añoranza.

 


A los lectores


Esta es mi casa. Allá el sol, el jardín y las colmenas.
Pasáis por el camino, miráis por las rejas del portón
y esperáis mis palabras. ¿Cómo empezar?
Creed, creedme,
mucho se puede hablar de tantas cosas:
del destino y la serpiente del bien,
de los arcángeles que roturan la tierra
en los huertos del hombre,
del cielo hacia donde crecemos,
del odio y la caída, de la tristeza y las crucifixiones
y, sobre todo, del gran tránsito.
Mas las palabras son lágrimas de quienes, deseándolo,
no pudieron llorar como quisieron.
Amargas son, amargas todas las palabras,
por eso,
dejadme pasar entre vosotros, mudo,
salir a vuestro encuentro con los ojos cerrados.

 

Către cititori


Aici e casa mea. Dincolo soarele şi grădina cu stupi.
Voi treceţi pe drum, vă uitaţi printre
gratii de poartă
şi aşteptaţi să vorbesc. - De unde să-ncep?
Credeţi-mă, credeţi-mă,
despre orişice poţi să vorbeşti cât vrei:
despre soartă şi despre şarpele binelui,
despre arhanghelii cari ară cu plugul
grădinile omului,
despre cerul spre care creştem,
despre ură şi cădere, tristeţe şi răstigniri
şi înainte de toate despre marea trecere.
Dar cuvintele sunt lacrimile celor ce ar fi voit
aşa de mult să plângă şi n-au putut.
Amare foarte sunt toate cuvintele,
de-aceea - lăsaţi-mă să umblu mut printre voi,
să vă ies în cale cu ochii închişi.


 

Morada


Habría señales de que vivo en alguna parte
en la ciudad, en una calle
con nombre de proscrito de balada.
Pero no me albergo en la ciudad,
me perseguiría la maldición del arroyo y del árbol.
Mi forma de ser desmiente el rumor.


Dirían que mi morada está
en una aldea con techo de paja,
con nombre de una vieja historia.
Pero no vivo
en el campo o en un cuarto.
Vivo en un canto de pájaro.

 

Lăcaş


Semne-ar fi că locuiesc undeva
La oraş, într-o stradă
cu nume de haiduc de baladă.
Dar nu sălăşluiesc la oraş,
m-ar blestema pârâul şi pomul.
Felul meu dezminte zvonul.


S-ar spune că lăcaşul îmi este
într-un sat cu streşini de paie,
cu nume de veche poveste.
Dar nu locuiesc
la sat şi-n nici o odaie.
Locuiesc într-un cântec de pasăre.


 

Heráclito junto al lago


Junto a las verdes aguas se encuentran los senderos.
Hay silencios aquí, pesados silencios abandonados por el hombre.
Calla perro, que husmeas el viento con la nariz, calla.
No ahuyentes los recuerdos que llegan
llorando a enterrar los rostros en su propia ceniza.


Apoyado en los troncos adivino mi suerte
en la palma de una hoja otoñal.
Tiempo, cuando quieres emprender el camino más corto
¿por dónde te encaminas?


Mis pasos resuenan en la sombra
como si fueran unos frutos podridos
que caen de un árbol invisible.
¡Oh, cómo enronqueció de vejez la voz del manantial!


Toda mano que se alza
es una duda más, sólo eso.
Los dolores insisten
hacia el misterio oculto de la tierra.


Arrojo espinas desde la orilla al lago,
con ellas en círculos me deshago.

 

Heraclit Lânga lac


Lângă ape verzi s-adună cărările.
Sunt linişti pe-aici, grele şi părăsite de om.
Taci, câne care-ncerci vântul cu nările, taci.
Nu alunga amintirile ce vin
plângând să-şi îngroape feţele-n cenuşa lor.


Sprijinit de butuci îmi ghicesc soarta
din palma unei frunze tomnatice.
Vreme, când vrei să iei drumul cel mai scurt,
pe unde apuci?


Paşii mei răsună în umbră,
parc-ar fi nişte roade putrede
ce cad dintr-un pom nevăzut.
O, cum a răguşit de bătrâneţe glasul izvorului!


Orice ridicare a mânii
nu e decât o îndoială mai mult.
Durerile se cer
spre taina joasă a ţărânii.


Spini azvârl de pe ţărm în lac,
cu ei în cercuri mă desfac.


 

Silencio


Hay tanto silencio alrededor que me parece oír
cómo se estrellan los rayos de luna en los cristales.


En el pecho
una voz extraña ha despertado
y una canción canta en mí una nostalgia que no es mía.


Se cuenta que los antepasados muertos antes de tiempo,
con sangre todavía joven en las venas,
con pasiones intensas en la sangre,
con sol palpitante en las pasiones
retornan,
retornan para continuar
en nosotros
la vida no vivida.


Hay tanto silencio alrededor que me parece oír
cómo se estrellan los rayos de luna en los cristales.


Oh, quién sabe, alma mía, ¿en qué pecho cantarás
también tú más allá de los tiempos
-en las dulces cuerdas del silencio,
en arpas de oscuridad - la nostalgia ahogada
y la rota alegría de vivir? ¿Quién sabe? ¿Quién sabe?

 

Linişte


Atâta linişte-i în jur de-mi pare că aud
cum se izbesc de geamuri razele de lună.


In piept
mi s-a trezit un glas străin
şi-un cântec cântă-n mine-un dor
ce nu-i al meu.


Se spune că strămoşi care au murit
fără de vreme,
cu sânge tânăr încă-n vine,
cu patimi mari în sânge,
cu soare viu în patimi,
vin,
vin să-şi trăiască mai departe
în noi
viaţa netrăită.


Atâta linişte-i în jur de-mi pare că aud
cum se izbesc de geamuri razele de lună.


O, cine ştie - suflete,-n ce piept îţi vei cânta
şi tu odată peste veacuri
pe coarde dulci de linişte,
pe harfă de-ntuneric - dorul sugrumat
şi frânta bucurie de viaţă? Cine ştie?
Cine ştie?


 

Silencio entre las viejas cosas


En las cercanías está mi monte, mi amado monte.
Rodeado de viejas cosas
protegidas con el musgo de los días de la Creación,
en la noche con siete soles negros
portadores de la buena oscuridad,
debería estar agradecido.
Hay un elocuente silencio en el círculo
que sostiene en conjunto las duelas del firmamento.
Pero recuerdo el tiempo en que no era aun,
como de una infancia remota,
y siento mucho no haber permanecido
en el país sin nombre.
Y de nuevo me digo:
Ningún alboroto hacen las estrellas en el cielo.
Sí, debería estar agradecido.

 

Linişte între lucruri batrâne [1923]


In apropiere e muntele meu, munte iubit.
Inconjurat de lucruri bătrâne
acoperite cu muşchi din zilele facerii,
în seara cu cei şapte sori negri
cari aduc întunericul bun,
ar trebui să fiu mulţumit.
Linişte este destulă în cercul
ce ţine laolaltă doagele bolţii.
Dar mi-aduc aminte de vremea când
încă nu eram,
ca de-o copilărie depărtată,
şi-mi pare-aşa de rău că n-am rămas
în ţara fără de nume.
Si iarăşi îmi zic:
nici o larmă nu fac stelele-n cer.
Da, ar trebui să fiu mulţumit.


 

Perspectiva


Noche. Bajo las esferas, bajo los mares,
las mónadas duermen.
Mundos comprimidos,
lágrimas sin sonido en el espacio,
las mónadas duermen.


Elogio del sueño su movimiento.

 

Perspectivă [1929]


Noapte. Subt sfere, subt marile,
monadele dorm.
Lumi comprimate,
lacrimi fără de sunet în spaţiu,
monadele dorm.


Mişcarea lor-lauda somnului.


 

Humo caído


Se escucha el breve e inútil vuelo
de los gansos sobre los pastos fríos.
En algún lugar una canción se inflama
Con llamados de muerte.
Una flauta se agota, otra no aparece.
Aleluya, mi mirada se llena de pájaros y viento,
a la vida no le debo ni siquiera un pensamiento
pero le debo toda la vida.
Con movimientos a veces detenidos
veo bóvedas derrumbadas en el agua.
De las hojas de la aldea salen
como de un bíblico campamento de gitanos.
Aleluya, hoy como nunca
soy el cansado hermano
del cielo inferior
y del humo caído del fogón.

 

Fum căzut [1925]


S-aude zbor scurt şi zadarnic
de gâşte peste pajişti reci.
Undeva un cântec se pătrunde
de chemări de veci.
Un fluier seacă, altul nu se-arată.
Aleluia, privirea mi se umple de păsări
şi vânt,
vieţii nu i-am rămas dator nici un gând,
dar i-am rămas dator viaţa toată.
Cu mişcări oprite ades
văd bolţi prăbuşite în apă.
Din frunzele satului ies
ca dintr-o bibilică şatră.
Aleluia, astăzi ca niciodată
sunt fratele obosit
al cerului de jos
şi-al fumului căzut din vatră.


 

Hijo de la acción no soy


Innumerables sois los hijos de la acción
doquiera en los caminos, bajo el cielo, en las casas.
Sólo yo estoy aquí, inútil, miserable,
bueno tan sólo para ahogarlo en las aguas.


Espero, sin embargo, hace mucho que espero
un viajero bueno y justo a quien decirle:
oh, no vuelvas tu mirada,
oh, no castigues mi letargo.
Crezco entre vosotros pero resguardado por mis manos
el místico fruto madura en otros lares.
¡No me maldigáis, no me maldigáis!


Amigo de lo abismal,
compañero del silencio
bailo sobre los hechos.
Alguna vez por medio de una flauta ancestral
me envío como canción hacia la muerte.


Inquisitivo el hermano me mira,
asombrada me acoge la hermana,
pero enrollada a mis pies
me escucha y me entiende muy bien
la serpiente con ojos siempre atentos
a las sabidurías del más allá.

 

Fiu al faptei nu sunt [1924]


Fără de număr sunteţi, fii ai faptei,
pretutindeni pe drumuri, subt cer şi prin case.
Numai eu stau aici fără folos, nemernic,
bun doar de-necat în ape.


Totuşi aştept, de mult tot aştept
vreun trecător atotbun şi-totdrept
ca să-i spun:
O, nu-ţi întoarce privirea,
O, nu-mi osândi nemişcarea.
Cresc între voi, ci umbrit de mânile mele
misticul rod se rotunjeşte în altă parte.
Nu mă blestemaţi, nu mă blestemaţi!


Prieten al adâncului,
tovarăş al liniştei,
joc peste fapte.
Câteodată prin fluier de os strămoşesc
mă trimit în chip de cântec prin moarte.


Intrebător fratele mă priveşte,
mirată mă-ntâmpină sora,
dar încolăcit la picioarele mele
m-ascultă şi mă pricepe prea bine
şarpele cel cu ochii de-a pururi deschişi
spre-nţelepciunea de dincolo.


 

Tres caras


El niño ríe:
"¡La sabiduría y mi amor es el juego!"
El joven canta:
"¡El juego y mi sabiduría es el amor!"
Calla el anciano:
"¡El amor y mi juego es la sabiduría!"

 

Trei feţe [1919]


Copilul râde:
"Inţelepciunea şi iubirea mea e jocul!"
Tânarul cântă:
"Jocul şi-nţelepciunea mea-i iubirea!"
Bătrânul tace:
"Iubirea şi jocul meu e-nţelepciunea!"


 

Estremecimiento


¿Está la muerte entonces a mi vera?
A medianoche,
cuando la luna derrama sobre mí su delirante mirada,
cuando el vuelo de los murciélagos
con su frente de tinieblas besa mi ventana,
siento entonces un estremecimiento
desde la punta del pelo recorriéndome el cuerpo,
precisamente como si frías manos
jugaran en mi pelo con sus dedos de hielo.


¿Está la muerte entonces a mi vera?
¿Y a la luz de la luna
me cuenta ella tal vez el canoso cabello?

 

Fiorul [1919]


E moartea-atunci la căpătâiul meu?
In miez de noapte,
când luna-şi varsă peste mine aiurita ei
privire,
când zbor de lilieci
pe fruntea-i de-ntuneric îmi sărută geamul,
simt câteodată un fior
din creştet străbătându-mi trupul,
întocmai ca şi cum mâni reci
mi s-ar juca în păr cu degete de gheaţă.


E moartea-atunci la căpătâiul meu?
Si în lumina lunii
îmi numără ea oare firele cărunte?


 

Autorretrato


Lucian Blaga es mudo como un cisne.
En su patria
la nieve de los hechos reemplaza a la palabra.
Su alma está en búsqueda,
en muda, antigua búsqueda
de siempre,
incluso de aquella del último límite.


Busca el agua de la que bebe el arcoiris.
Busca el agua,
de la que el arcoiris
bebe su belleza y su noser.

 

Autoportret [1942]


Lucian Blaga e mut ca o lebădă.
In patria sa
zăpada făpturii ţine loc de cuvânt.
Sufletul lui e în căutare,
în mută, seculară căutare,
de totdeauna,
şi până la cele din urmă hotare.


El caută apa din care bea curcubeul.
El caută apa
din care curcubeul
îşi bea frumuseţea şi nefiinţa.


 

Un hombre se inclina sobre el borde


Me inclino sobre el borde:
no sé -¿es el borde del mar
o del pobre pensamiento?


Cae mi alma en las profundidades,
resbalando como el anillo
de un dedo enflaquecido por las enfermedades.
Ven, final, extiende tu ceniza sobre las cosas.
Ningún sendero es ya muy largo
y ningún llamado me ahuyenta.
Ven, final.


Sobre los codos otra vez
me levanto a un palmo de la tierra
y escucho.
El agua azota los acantilados.
Fuera de esto nada, nada,
nada.

 

Un om s-apleacă peste margine [1922]


M-aplec peste margine:
nu ştiu-e-a mării
ori a bietului gând?


Sufletul îmi cade în adânc
alunecând ca un inel
dintr-un deget slăbit de boală.
Vino sfârşit, aşterne cenuşă pe lucruri.
Nici o cărare nu mai e lungă,
nici chemare nu mă alungă.
Vino sfârşit.


Pe coate încă o dată
mă mai ridic o şchioapă de la pământ
şi ascult.
Apă bate-ntr-un ţărm.
Altceva nimic, nimic,
nimic.

 

 

Para citar este artículo

Omar Lara. 2006 . «Lucian Blaga». Documentos Lingüísticos y Literarios

 





Licencia de Creative Commons
Este obra está bajo una licencia de Creative Commons Reconocimiento 4.0 Internacional.

Revista Documentos Lingüísticos y Literarios UACh
Instituto de Lingüística y Literatura Facultad de Filosofía y Humanidades Universidad Austral de Chile
Campus Isla Teja, Valdivia
Fono: 56-63-222 1425 
Email: revistadll@uach.cl